Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merişca

de Adrian Marin

Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip "1001 de nopti", semnat Lucian Merişca. Mã refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bunã, copii!, apãrutã la Editura Bastion. Umor, horror şi SF, iatã o mixturã greu de gãsit dar şi la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur cã nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, sã mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuşi, Lucian Merişca a reuşit sã obţinã un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mã priveşte, voi încerca mai departe sã discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al reţetei scriitorului, cât sã ghicesc mai degrabã care au fost unele din intenţiile acestuia. Disimulate în text, dar şi mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuţie în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merişca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente şi mirodenii ale literaturii recente.

În urma contactului direct cu scriitura autorului ieşean şi, totodatã, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizãrii SF-ului, dar şi prin alte locuri mai mult sau mai puţin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxalã. Pe scurt, ca sã anticipez, Lucian Merişca este postmodern prin scriiturã, dar şi oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambiţiile sale mãrturisite prin alte pãrţi.

Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacraţi, Lucian Merişca a fost comparat cu o mulţime de figuri ale literaturii. Ceea ce aratã cã este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adicã de îmbalsãmat. De pildã a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ş.a. Eu însã l-aş compara un pic cu regizorul şi scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii graniţelor dintre umor şi horror, ori prin reluarea în cheia parodicã a clişeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuşi, în primul rând am recunoscut câteva trãsãturi ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleţ provine din aspiraţia unui bãieţel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adicã, de a trãi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar cã realitatea nu prea se conformeazã reveriilor sale întunecate… Şi mai trebuie sã recunosc cã unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merişca sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!

Este caracteristic scriturii postmoderniste sã refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formã de convenţie, meta-narativã ori moralã. Pe de altã parte stilul, manierismul literar, şi ne gândim la semnificaţia adusã de R. Hocke celui din urmã termen, au prioritate în faţa conţinutului propriu-zis. Lucian Merişca în schimb vâneazã şi altceva. Şi anume salvarea unui conţinut, a unui real. Vom vedea imediat.

Dar sã evidenţiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare criticã a realitãţii. El are o tendinţã catastroficã, a prãbuşirii (şi nu învãţãm noi încã de la naştere mai întâi cãderea, cum ne-a arãtat G. Durand?) şi a autodezvãluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, dupã ce a fost „suptã” de la Philip K. Dick, a fost exploatatã maximal de Jean Baudrillard, asupra cãruia vom insista puţin, sper cu folos. Acesta vorbeşte despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realitãţi profunde, şi terminând apocaliptic cu situaţia în care aceasta nu mai întreţine nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-şi este decât propriul simulacru pur. Aceastã situaţie reflectã faptul transmigraţiei de la semnele care disimulau totuşi ceva (o teologie a adevãrului, a secretului) la cele care disimuleazã faptul cã nu mai existã nimic. Recunoaştem uşor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferã sã vorbeascã despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merişca? Discursul sãu scriitoricesc trãdeazã atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastişele, clişeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvãluie prezenţa postmodernismului. Şi totuşi…Lucian Merişca a propus un concept mult îndepãrtat, nu şi formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezenţa tutelarã a autorului. Lucian Merişca încearcã, pe de altã parte, sã salveze autorul, fie şi prin procesarea realitãţii cu scopul „obţinerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea - A.M.)”. Îndepãrtarea lui Lucian Merişca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simţitã chiar în miezul crezului sãu estetic.

Aş mai adãuga cã umorul negru practicat de Lucian Merişca ascunde mult mai mult decât, sã zicem, dorinţa de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastrã angoasã metafizicã, cea a conştientizãrii trecerii timpului, a vecinãtãţii morţii. Întâlnim deseori la autor o ciudatã thanatofobie care tinde sã împrumute masca thanatofiliei. Şi spune un personaj undeva cã veselia este de fapt „o tristeţe disperatã”. Simţim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merişca ce ne cere sã gândim gândul personajului ca fiind de asemenea şi unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor... Iar autorul, este si el un personaj...

Revenind iarãşi la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenţei unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilãriei, şi anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii şi fantome”, un loc creat pentru a regenera ficţiunea realului, ne avertizeazã Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat sã regãsim nici cea mai mãruntã formã de nostalgie pentru inocenţa pierdutã a imaginarului copilãriei. Cãci, Disneyland-ul nu mai gãzduieşte decât un imaginar debil, de o „degenerescenţã infantilã”. De fapt, cum altfel aş putea sã înţeleg, fãrã reacţii adverse, acel „Moarte bunã, copii!” din titlul cãrţii?…

Ar mai fi ceva. Nu ştiu dacã Lucian Merişca şi-a propus vreodatã sã-şi vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivã sau lipsa de interogaţie metafizicã, prin textele sale. Dar mi-e clar cã acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu îşi trage seva tot dintr-o altã realizare a autorului. Am în vedere lansarea şi aplicarea concretã de cãte acesta a unui termen neconvenţional, acela de metafizici practice.



Unele referinţe livreşti:



a. Baudrillard, Jean – Simulacru şi simulare, Ideea Design & Print Editurã, Cluj, 2008

b. Opriţã, Mircea – Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007

c. The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003

Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu au editat de curînd o antologie de proză SF şi fantasy contemporană, un prim volum dintr-un proiect editorial mai amplu, al cărui cuvînt de ordine pare să fie diversitatea: a temelor, a formulelor, a scriiturilor. Atrage atenţia, mai întîi de toate, faptul că sînt puşi laolaltă autori români şi autori străini (americani, mai precis), deopotrivă – un mod discret de a spune, probabil, că în momentul de faţă proza SF autohtonă e competitivă, „sincronizată“ cu aceea practicată prin alte părţi. 
 

Millennium. Fantasy & science fiction - Coordonatori: Michael Haulică & Horia Nicola Ursu, Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009, 336 p.
 
 
Îi găsim în antologia Millennium pe Jeff Carlson, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Jack Dann, Dan Doboş, Cory Doctorow, Dănuţ Ivănescu, Liviu Radu, Richard Paul Russo şi John Scalzi – (aproape) toţi sînt scriitori maturi, cu mai multe volume individuale publicate, cu o deja bogată experienţă de traducători din literatura de gen, cu un CV ce include consecvente acţiuni de promovare a ficţiunii SF (prin reviste sau edituri). Textele antologate sînt scrise după 2000 (în ultimii doi-trei ani chiar), cu excepţia nuvelei lui Jack Dann, apărută în 1995, şi au fost publicate iniţial în antologii sau reviste de profil. Sînt, deci, texte „proaspete“, de actualitate. Trei autori români, Sebastian A. Corn, Liviu Radu şi Marian Coman, sînt prezenţi în acest volum chiar cu proze inedite. Bref, proiectul antologiilor Millennium pare a avea în vedere panoramarea tendinţelor unei literaturi vii, surprinderea fenomenului SF în mişcare – linii ale unei hărţi aproximative, mereu susceptibile de modificări. 
 

O pledoarie pentru proza scurtă
 
Un scurt „Cuvînt înainte“ semnat de Horia Nicola Ursu lansează cel puţin două provocări. Prima este aceea conţinută de întrebarea legată de soarta în viitor a prozei scurte science fiction şi fantasy, în contextul în care şi cititorii, şi editorii dau semne că preferă mai degrabă romanul masiv, „trilogia“ devenită trend. Antologia de faţă se doreşte a fi o pledoarie în favoarea unui tip de proză care a pierdut teren – şi la noi, şi la alţii –, în ciuda faptului că, se ştie foarte bine, proza scurtă (SF şi nu numai) îşi are atuurile ei, între care densitatea, memorabilitatea, mai marea atenţie acordată stilului nu sînt deloc de neglijat. De aceea, „cei doi editori şi-au propus să demonstreze că proza scurtă, nuvela şi povestirea nu şi-au spus încă ultimul cuvînt în science fiction şi fantasy, nici la noi şi nici aiurea“. Afirmaţie justă. Aş adăuga doar că ea e valabilă nu doar pentru literatura SF, ci şi pentru ceea ce numim convenţional mainstream. Şi, notînd termenul mainstream, ajung la cea de-a doua provocare formulată tranşant de autorul „Cuvîntului înainte“: „Literatura e doar de două feluri, literatură bună sau proastă“. Aparent un truism, acest enunţ acuză indirect, şi pe bună dreptate, prejudecata încă puternică a „inferiorităţii“ unei proze ca aceea SF sau fantasy în relaţie cu literatura mainstream. Propunerea de bun simţ ar fi să nu mai considerăm genul în cauză altfel decît ca pe o categorie a ceea ce se cheamă Literatură, judecîndu-i reuşita în raport cu criteriile literarităţii. 
 
Obiectiv dificil de atins cîtă vreme chiar şi unele voci autorizate ale criticii fenomenului – mă gîndesc, de pildă, la Florin Manolescu şi la cartea sa din 1980, Literatura SF – consideră că genul cu pricina admite exclusiv o critică a conţinuturilor, nu şi o analiză a discursului, a formelor, că, la urma urmei, literatura SF îşi are propriile principii, propriile reguli de compoziţie şi s-ar cuveni evaluată strict prin prisma acestora şi, în nici un caz, venind dinspre literatura mainstream. Orice s-ar spune însă, ceea ce face diferenţa între un SF foarte bun şi un SF (sub)mediocru (în fond, ceea ce face diferenţa între literatura care contează şi producţia de serie) ţine nu doar de ingeniozitatea speculaţiei, de percutanţa Ideii deghizate ficţional – chiar dacă acest element e esenţial –, ci şi de felul cum este scris textul, de (scuzat să-mi fie termenul desuet) „arta“ literară. Exemplul clasicilor genului vorbeşte, de altfel, de la sine.
 

SF-ul actual – un concept vag, „slab“
 
Pledoaria coordonatorilor volumului de faţă pentru proza scurtă mi se pare că ar trebui interpretată ca o pledoarie implicită în sprijinul ideii că literaritatea este şi o exigenţă a prozei SF şi fantasy, pe nedrept exilate pe raftul „paraliteraturii“.
Foarte eterogenă, antologia Millennium încearcă să contureze o imagine a ceea înseamnă azi literatura SF. Folosind în acest context termenul de science fiction, simplificăm inevitabil discuţia despre fenomenul numit generic astfel. Pentru că, spre deosebire de SF-ul „clasic“, SF-ul actual scapă oricărei încercări de definire exactă, devenind un concept vag, „slab“, sub umbrela căruia se reunesc variate tendinţe, viziuni, formule – subsumabile, mai degrabă, unui termen mai mobil, mai... încăpător, ca acela de „ficţiune speculativă“. Uneori, ca în cazul lui Liviu Radu, în Eu te-am iubit, Paraschivo, sau ca în cazul lui Marian Coman, în Crama cămătarilor, speculaţia asupra posibilului ţîşneşte din miezul unei proze „realiste“. Alteori, speculaţia operează asupra trecutului, SF-ul interferînd cu naraţiunea istorică, aşa ca în Da Vinci înălţîndu-se de Jack Dann sau în Gesta Kaenorum de Dănuţ Ivănescu. În povestirea lui Richard Paul Russo, Un loc mai bun, regăsim, alături de ipoteza distopică a implantului neurologic, o tramă poliţistă aproape chandleriană. Iar în povestirea lui John Scalzi, Întrebări pentru un soldat, pot fi identificate ingrediente parodice. Mai aproape de accepţiunea „clasică“ a termenului SF se situează Dan Doboş cu Îngeri, ieşiţi din morminte, Cory Doctorow cu nuvela Cînd sysadminii conduceau Pământul sau Jeff Carlson cu Cerul îngheţat – la ultimii doi poate fi detectat şi un „mesaj“ pacifisto-ecologist (tezismul lor pe linia corectitudinii politice devine, la un moment dat, deranjant). Sebastian A. Corn propune, în Epidemia, o ingenioasă ficţiune speculativă – o ipoteză de inginerie genetică şi o alta vizînd virtualităţile unui limbaj non-verbal, trans-lingvistic –, textul său are, în plus, atuul unui discurs narativ foarte bine condus, tacticos, aproape calofil. 
 

Cele mai bine scrise texte din volum sînt semnate de Sebastian A. Corn, Dan Doboş (pe cît de imaginativ, pe atît de riguros şi de atent la construcţia narativă), Dănuţ Ivănescu (autorul unei surprinzătoare fabule sapienţiale narate sadovenian) şi Jack Dann (capabil să prindă în textul său o atmosferă şi să dea fantasmelor un relief „realist“). Nu pot să nu remarc totodată – şi sper că afirmaţia mea nu va fi suspectată de exces „patriotic“ – că, dintre autorii antologaţi în volumul de faţă, SF-iştii români par mai preocupaţi de literaturitate decît ceilalţi...

info: OBSERVATOR CULTURAL