1. Credeţi că secolul XXI va fi un secol SF, sau nu va fi deloc, parafrazând celebra afirmaţie „Secolul XXI va fi un secol religios, sau nu va fi deloc”? 

Atenţie: dacă Andre Malraux nu a folosit cuvântul „religios” („religieux”), ci „spiritual” – „Le XXIème siècle sera spirituel ou ne sera pas” –, atunci el trebuie tradus ca atare. Nu comentez aici motivele pentru care, într-o Românie post-comunistă (?), apare o asemenea traducere tendenţioasă; dar mi-ar fi placut să vedeţi, la prima consfătuire „de după” a SF-iştilor (ianuarie 1990), cum un celebru om de stiinţă, ateu convins cu câteva săptămâni în urmă, ne îndruma acum în gura mare către cele sfinte.
Cu ani in urmă, în serialul radiofonic SCURTĂ ISTORIE A SUPRA-FICŢIUNII, numeam secolul al XIX-lea „secolul invenţiilor”. Să fie secolul al XXI-lea „secolul SF-ului”? 
Să admitem că „Science Fiction” (într-o traducere aproximativă „ficţiune despre ştiinţă”) reprezintă ceea ce numesc eu „Supra-Ficţiune”: un gen artistic (literar, plastic, cinematografic etc.) axat pe specularea informaţiei ştiinţifice, pe „supra-inventare”; este, aşadar, genul care cultivă EXTRAORDINARUL EXPLICABIL (spre deosebire de fantastic – basmul, feeria, fantasticul cult etc. –, gen care cultivă EXTRAORDINARUL INEXPLICABIL). Prin urmare, vorbind strict metaforic, din momentul proiectării conştiente a primei unelte, omenirea s-a dezvoltat într-un „SF” continuu. Este o exagerare, desigur; însă, precum zicea Jules Verne, tot ce imaginăm azi va fi construit mâine. Istoria artei SF ilustrează convingător această situaţie. Or, dacă literatura şi filmele poliţiste ne delectează cu enigme detectiviste, iar literatura şi filmele western ne satisfac sentimentul de justiţie, literatura şi filmele SF ne uimesc, în primul rând, prin insolitul acţiunii – căci SF-ul e tot un gen tematic, asemenea celorlalte două, căci are teme strict specifice (întâlniri cu extratereştri, călătorii în timp etc.); în egală măsură, SF-ul uimeşte prin elementele de recuzită cu totul particulare (maşini raţionale, astronave superluminice, scuturi energetice, colonii spaţiale etc.), toate acestea satisfăcându-ne, indirect, setea de cunoaştere; iar multe dintre elementele SF tind să intre din imaginar în concret: cercetătorii vorbesc tot mai frecvent despre lumi paralele, călătorii în timp, deplasări prin „găurile de vierme” ş.a.m.d., iar primele dispozitive cuantice de calcul, operaţionale din ultima decadă a secolului trecut, prefigurează computerele cu gândire de tip uman. Aşadar, pare evident că, din punctul de vedere al „sefistului”, secolul al XXI-lea va fi la fel de „SF” ca toate celelalte – sau nu va fi deloc.

2. Care credeţi că sunt legăturile dintre SF şi religie, au acestea vre-un punct comun în care să nu se excludă una pe cealaltă?

Legăturile dintre SF şi religie? Dacă religia reprezintă un sistem de credinţe şi practici privind sentimentul divinităţii, sentiment care oferă un bun suport moral celor care au nevoie de el, SF-ul oferă un bun suport moral... celorlalţi. Aşadar, în esenţă, discutăm de două tipuri de indivizi: cei care îşi explică apariţia şi existenţa lumii prin modelul bazat pe supranatural, inexplicabil, fantastic, şi cei care preferă modelul natural, bazat pe legile descoperite de ştiinţă, legi care pot explica tot ce ne înconjoară (cu excepţia legilor încă nedescoperite) şi al căror efect îl regăsim nu numai în obiectele şi tehnologiile care ne asigură zilnic necesităţile de trai şi comunicare, ci şi în noi înşine, demonstrând unitatea lumii.
...De acord, aceasta e doar o comparaţie. Puncte comune între religie şi SF?
Ei bine, prinipalul punct comun este... CREDINŢA: privind cele două tipuri de indivizi amintite, observăm că şi unii, şi alţii, cred cu tărie în modelul adoptat – cel religios, respectiv cel ştiinţific. Însă nu datorită credinţei, ci datorită acestei pure incompatibilităţi native, „împăcarea” celor două moduri de a explica lumea reprezintă, de fapt, renunţarea la unul în favoarea celuilalt (ca în scena din ianuarie 1990, menţionată mai sus:). O incursiune în profunzimile psihicului omenesc ar putea lămuri cauzele preferinţelor noastre pentru un model sau altul şi, în consecinţă, fidelitatea sau infidelitatea faţă de modelul ales; dar asta poate fi tema unei alte disuţii – una foarte lungă.
Alt punct comun este NEVOIA UNEI EXPLICAŢII. Privitor la categoriile de indivizi amintite mai sus, şi unii, şi alţii au simţit nevoia de a şti. Întrucât ontogenia (evoluţia individului) repetă filogenia (evoluţia speciilor) – fapt observabil fie şi doar urmărind evoluţia intrauterină a viitorului nou-născut cu ajutorul unui ecograf –, nu trebuie să fii psiholog pentru a observa că orice copil, îndată ce invaţă să vorbească, îi asaltează pe toţi cu „de ce”-urile caracteristice vârstei sale timpurii: de ce plouă, de ce ninge, de ce nu are voie să bage un cui în priză etc. Născute prin conflictul dintre impulsul natural de investigare a mediului şi lipsa experienţei de viaţă, aceste întrebări sunt caracteristice în egală măsură vârstei timpurii a omenirii, întrebări pe care şi le puneau, însă, adulţii, cu multe mii de ani înaintea apariţiei meteorologiei şi a prizelor electrice. Ne putem imagina doi străbuni păroşi care, în faţa focului din peşteră, apreciau că, aşa cum „tehnologul” tribului cioplise prima răzuitoare, tot aşa un tehnolog supranatural, aflător în ceruri, „cioplea” periculoasele trăsnete – singura sursă de foc a oamenilor. Probabil amândoi fârtaţii au băgat de seamă că, în amurg, atunci când „tehnologul” făcea ore suplimentare, puteai să vezi scântei ce ţâşneau din pietre în clipa când le ciocnea meseriaşul; dar numai o minte de „sefist” ar fi mers mai departe, văzând în scânteile acelea un mod nou de a obţine focul; şi, dacă „sefistul” i-a transmis această ipoteză „tehnologului”, acesta e foarte posibil să fi încercat verificarea prin experiment a ipotezei şi, după confirmarea ei, aplicarea consecventă în practică. Poate că „religiosul” a denunţat în faţa tribului această erezie a celor doi confraţi mai sprinteni la minte şi acţiune, dar majoritatea a optat pentru varianta pragmatică: dovedit fiind că ambii indivizi sunt utili, tribul a hotărât să fie lăsaţi în viaţă, riscul pedepsei divine (aceea ca întregul trib să fie trăsnit la proxima ploaie) neputând fi probat satisfăcător. Întrucât e de presupus că respectiva ploaie a venit şi a trecut fără urmări nefaste, e de înţeles că prestigiul „religiosului” a scăzut considerabil. Dar acesta nu s-a lăsat şi, precum cred că vă amintiţi, şi-a strâns adepţi, a devenit papă, a înfiinţat Inchiziţia şi l-a ars pe rug şi pe „sefist”, şi pe „tehnolog” – între timp venise Evul Mediu. Totuşi, precum de asemenea ştiţi, ca să nu-l creadă lumea încuiat, Papa i-a iertat mai târziu pe amândoi: se lumina de secolul XXI – „secolul oamenilor de spirit”, adică.
Menţionez încă un punct comun între religie şi SF: IMAGINAŢIA. Căci, pentru a închipui o „lume a cerurilor”, fie că o populezi cu diverşi zei şi dumnezei, fie că o populezi cu astronauţi şi extratereştri, e nevoie de o imaginaţie zdravănă.
Concluzia mea e tristă: aparent paradoxal, toate aceste puncte comune despart ferm religia de SF (exact în măsura în care SF-ul este un gen artistic şi religia nu). 

3. Putem vorbi de artă, filosofie, muzică şi poezie SF, în aceeaşi măsură în care vorbim de film şi literatură SF? Credeţi că este prea mult dacă extindem atributul SF la artă, filosofie, muzică şi poezie, sau am putea să credem pur şi simplu că este firesc ca acestea să contribuie la ansamblul a ceea ce numim SF?

Când spui „artă”, cred că te referi la artele plastice, întrucât şi literatura, şi muzica, şi cinematografia sunt arte în egală măsură, corect? 
Spuneam că SF-ul este un gen tematic, şi asta pentru că, indiferent de arta care îl adoptă, el are teme strict specifice. Cum s-ar putea exprima temele SF în arta plastică? În originalul a ceea ce consider că este prima operă literară SF, şi anume O ISTORIE ADEVĂRATĂ (Vera Historia), scrisă de Lucian din Samosata (c.121-180 d.Cr.), tronează imaginea unei corăbii plutind... printre nori. Logic, literatura şi arta plastică SF s-au născut siameze; dar, precum se vede, operaţia de separare a reuşit. Nu e cazul să insist, lucrurile fiind deja ştiute; dacă nu, intraţi pe Google şi tastaţi science fiction art – veţi fi uimiţi.
Cât priveşte filosofia, aceasta nu e o artă nici măcar atunci când este creată ca element de recuzită într-o operă SF, de pildă în romanul DUNE de Franck Herbert ori în filmul RĂZBOIUL STELELOR al lui George Lucas. A, că trebuie să ai o gândire artistică (şi să ştii ceva filosofie) pentru a crea un asemenea element, asta e altă căciulă.
În privinţa muzicii, să ne amintim, pentru început, de trei clasici: Richard Wagner, Igor Stravinsky şi Aram Khachaturian, cu operele WALKIRIA, respectiv PASĂREA DE FOC, respectiv SPARTACUS. Observăm că lucrările amintite se încadrează în alte genuri tematice: primele două în genul fantastic, iar a treia, în genul istoric. Titlurile sunt elocvente. Dar muzica în sine? Cum poţi exprima cu ajutorul unei orchestre zborul vrăjitoarelor către muntele unde urmau să se desfăşoare „lucrările consfătuirii”? Wagner creează o adevărată desfăşurare de forţe: sunetele înalte, dar nu zgomotoase, ale flautelor, ca grupate în „stoluri”, sugerează ascultătorului imaginea sosirii mulţimii personajelor care abia se văd, apropiindu-se vertiginos – şi iată-le aproape, când alămurile dau amploare zborului. Stravinsky apelează şi el la mitologie, sugerând straniul prezenţei păsării minunate şi blândeţea ei prin tonuri orchestrale parcă ritmate de paşii strălucitoarei zburătoare. Ideea e că arta muzicală a adoptat fantasticul înaintea SF-ului.
Bun, şi ce este cu baletul SPARTACUS? Este că mulţi dintre noi am aflat de el şi de compozitorul său, Khachaturian, vizionând LINIA MARITIMĂ ONEDIN, un serial TV care avea drept unic punct comun cu baletul respectiv utilizarea unui fragment muzical extras din acesta din urmă; iar fragmentul se potrivea excelent cu imaginea acelei corăbii din sfârşit de veac XIX croindu-şi alene drum printre valurile nesfârşirilor de ape. În aceeaşi idee, concertul pentru pian şi orchestră IMPERIALUL (partea I) de Ludwig van Beethoven, ori PRELUDIILE lui Frantz List, au generat în mintea mea de „sefist” iremediabil imaginea unor fapte şi personaje care au şi văzut, mai apoi, lumina tiparului (nu şi pe aceea din mintea anumitor „critici”, evident). 
Aşadar, după cum am încercat mai sus, folosind cuvinte, să evoc sunetele unor orchestre, orchestrele pot genera în mintea ascultătorilor (dar într-un mod mult mai eficient) imaginea unor stări, personaje şi fapte SF – vezi „traducerea” muzicală a romanului wellsian RĂZBOIUL LUMILOR (The War of the Worlds, 1898) „comisă” de Jeff Wayne (1978). Ascultând-o, înţelegi imediat că n-ar merge să o foloseşti într-un film despre Spartacus ori despre Onedin. Instrumentele electronice şi efectele obţinute nu sunt singurele mijloace pentru a ilustra insolitul: urmând vocii inegalabile a lui Richard Burton, un dialog dinamic între viori şi orga electronică desfăşoară prăpastia spaţiului dintre Pământ şi Marte, străbătută acum, vai!, de către cei în a căror existenţă oamenii refuzau să creadă; apoi impactul, aşteptarea... şi răbufnirea violenţei străine; pierderea războiului de către pământeni aduce o nouă aşteptare, pe tonuri mai sumbre şi mai stranii... În sfârşit, (re)ascultaţi concertul. Veţi ajunge la ideea că nu e suficient să spui „aceasta e o bucată muzicală SF”. Nici chiar un titlu precum ÎNTÂLNIRI IV(Randezvous IV) nu transformă cunoscuta piesă muzicală a lui Jean Michelle Jarre
într-o operă SF, chiar dacă, în spectacol, opera în cauză a avut drept prolog frazele prin care preşedintele american J. F. Kennedy declara intenţia de a iniţia programul spaţial (1963) pentru debarcarea primilor pământeni pe Lună (1969); şi, oricum, piesa respectivă a fost compusă după aselenizare (1986); dar, cu toată „întîrzierea” sa, Jean Michelle Jarre, printr-un crescendo rapid, izbuteşte să ne înalţe din primele secunde în înstelările Spaţiului, mai sus, şi tot mai departe, pe urmele astronauţilor, în aceeaşi măsură în care compozitorul Jeff Wayne reuşeşte să descrie invazia marţiană imaginată de scriitorul Herbert George Wells. Ceea ce încadrează o compoziţie muzicală în genul SF este, aşadar, capacitatea compozitorului de a da o expresie muzicală certă atmosferei, personajelor şi faptelor proprii genului amintit – practic, a crea imagini şi a induce stări cu ajutorul sunetelor muzicale, în buna tradiţie a breslei. Prin urmare, nimic neobişnuit, cu excepţia temei, a realizării şi, deci, a acelui EXTRAORDINAR EXPLICABIL creat prin muzică – aşa, ca în compoziţiile interpretate de Kraftwerc (în anii '70, promotori ai muzicii electronice – vă mai amintiţi piesa The Robots, aşa-i?).
Deci, multă artă plastică şi muzică în genul SF. Nu la fel stau lucrurile cu poezia.
De fapt, ce este poezie şi ce nu?
Conform dicţionarului, poezia semnifică „farmec, frumuseţe, încântare”, căci e un cântec din vorbe, dând naştere „imaginilor expresive” prin utilizarea „unui limbaj concentrat, al afectivităţii”.
Ei bine, tocmai datorită acestor caracteristici (şi mai ales în zilele noastre, când rezonăm facil, mai degrabă la telenovele producţie „latino” decât la versuri), poezia întâmpină două mari dificultăţi: pe de o parte, neînţelegerea ei de către o bună parte a cititorilor şi a... poeţilor, iar pe de altă parte (şi în consecinţă – dar nu numai), atitudinea refractară a editorilor care văd că nu se pot îmbogăţi de pe urma ei. Pe un asemenea fundal, o polemică privind „Poezia SF: pro sau contra” apare mai degrabă ca un exerciţiu de dicţie. 
Am citit asemenea poezii prin almanahurile SF – câte au apărut. Nu m-au convins.
Şi totuşi:

„Imens cimitir – 
planeta îşi poartă acum morţii
prin Spaţiu şi Timp
infestând galaxia.
Pe Căile Laptelui,
o fantomă desprinsă din macabrul vis
povesteşte planetelor îndoliate
saga surorii care s-a sinucis din neglijenţă.
Valorile şi-au pierdut definitiv sensul
odată cu ivirea apocalipticei groaze;
procrearea a fost interzisă 
prin edict mondial
iar savantul care a elaborat
definiţia unanim acceptată a vieţii
s-a spânzurat aseară.
Şi, curios lucru, războaiele au luat sfârşit.

Totul a început
în clipa când,
evadând din mediul de cultură, blestematul virus oncogen
a izbutit să treacă barierele vigilenţei,
himera născută
din înfruntarea omului cu necunoscutul
inundând planeta...”

Este EVADAREA HIMEREI din volumul ESCALE PE GOLGOTA (editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983) de Rached Elias Daoud. Faptul că „definiţia unanim acceptată a vieţii” a fost (în sfârşit!) formulată plasează acest posibil sfârşit al omenirii într-un viitor oarecare; aşadar, firul epic se încadrează genului SF. Limitată la epic, însă, poezia SF nu ar însemna marele câştig al genului. „Centrul de greutate” al valorii literare trebuie căutat în sensuri – căci SF-ul se bazează pe o sporire de sens (Mircea Maliţa), dar mai profundă comparativ cu fantasticul; iar poezia SF trebuie să exceleze în sporirea de sens, căci este metaforă.
După cum afirma regretatul meu profesor de genetică, dr. Constantin Maximilian, în prefaţa volumului amintit, autorul poeziei citate „s-a apropiat de genetică şi de om, cu «neliniştile lui ancestrale», cu imaginaţia poetului şi cu compasiunea medicului, chinuit de toate mizeriile umane”. Maximilian adaugă:„Genetica devine prin Daoud altceva decât ştiinţă – devine poezie şi încredere, responsabilitate şi teamă”. Parafrazând, afirm: genetica, sociologia, matematica, psihologia, fizica, astrofizica, biologia, antropologia, chimia, bioetica, disciplinele medicale etc., aşadar ştiinţele devin, prin SF, altceva decât ştiinţe – devin poezie şi încredere, speranţă şi teamă; iar, dacă „bioetica este un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor ştiintei” (C. Maximilian), SF-ul este „bioetica” artei; şi cred că e bine ştiut: SF-ul este singurul gen artistic unde omul este privit nu doar ca individ şi ca societate, ci şi ca specie reflectându-şi sinele şi universul. De aici întreaga dificultate de a crea opere SF şi de a re-crea (a recepta) aceste opere – proză, poezie, muzică, film, plastică... Despre asta vorbim.
Trebuie, însă, amintit: este greu să găseşti opere „pure”, adică strict încadrabile unui anume gen tematic: multe opere SF apelează, pentru culoare şi atmosferă, la „inserturi” din genul fantastic, istoric, de groază, poliţist etc. Cine ar putea spune cărui gen aparţine COLONIA PENITENCIARĂ (Franz Kafka, 1919)? Oare poezia următoare, aparţinând aceluiaşi R.E. Daoud (îl găsiţi pe „net”), este SF sau nu? Eu cred că, în raport cu valoarea unei opere date, încadrarea ei într-un gen sau altul nu are importanţă – şi nu sunt singurul care crede aşa. 

NUMELE SPAIMEI

Integraţi într-un anume ritm
al Universului
nu ştim cu certitudine
dacă recesia lui nebună
poartă semnul plus sau minus?
La urma urmei nu este cazul
să ne facem probleme.
Nu are nicio importanţă
dacă fugim
 sau ne retragem.
Atât din faţă
cât şi din spate
ne sperie acelaşi Infinit – 
hăul unde,
dacă am ajunge,
am şti de unde venim.

4. Pot fi SF-ul şi modalităţile sale de reprezentare un impuls pentru dezvoltarea fizicii? 

În ansamblul operelor SF pe care le ştiu, fizica este un „beneficiar” ca oricare altul. Cele 20.000 DE LEGHE SUB MĂRI de-a lungul cărora ne poartă Jules Verne (1869) sunt străbătute de Nautilus-ul său ca într-un prolog al cursei submarinelor atomice actuale, care, însă, nu sunt dotate cu acele redutabile „fulguratoare” descrise de romanul ÎN FAŢA STEAGULUI (1894), ci cu biete focoase nucleare – asemenea celor imaginate de H. G. Wells în LUMEA ELIBERATĂ (1913). Ca şi Verne, Wells demonstrează că imaginarul SF poate deveni realitate: după utilizarea iniţial paşnică a energiei nucleare, oamenii aplică această descoperire în scopuri agresive, autorul utilizând pentru prima oară în lume sintagma „bombă atomică”. Kurd Lasswitz imaginează un adevărat periplu pre-relativist pe curbura spaţiu-timpului (CUM L-A RĂPIT DIAVOLUL PE PROFESOR, 1902), dar asta numai după ce „inventează” primul satelit geostaţionar şi prima substanţă antigravitaţională (PE DOUĂ PLANETE, 1897). Mai speculativă, MAŞINA TIMPULUI (H.G. Wells, 1895), publicată la aproape un secol după Teoria funcţiilor analitice (Joseph-Louis Lagrange, 1797), perioadă în care fizicienii şi matematicieni n-au stat degeaba, pare o aluzie la Teoria relativităţii restrânse (Albert Einstein, 1905); dar, practic, Wells dezvoltă pe cont propriu ideea călătoriei în timp, iar „o recenzie nesemnată din «Nature» nu găseşte romanului niciun cusur, din punct de vedere ştiinţific, evidenţiind ingeniozitatea autorului” (cf. Ion Hobana, Un englez neliniştit, p.42, Editura Fahrenheit, Grupul Editorial RAO, Bucureşti, 1996). 
Astăzi, fizicienii vorbesc tot mai frecvent despre călătoria în timp; oare ar fi posibil ca ei să găsească în cartea lui Wells o soluţie practică? Iată un precedent: referindu-se la Lumea eliberată, fizicianul Leo Szilard a mărturisit:„Cunoşteam acea carte şi, când m-am gândit pentru prima oară la posibilitatea unei reacţii atomice rapide în lanţ” (în 1933 – exact când prevăzuse autorul!), „mi-am dat seama, datorită lui Wells, de posibilitatea construirii unei bombe atomice“ (Ion Hobana, Literatura de anticipaţie/ Autori, cărţi, idei, p. 109, editura Eminescu, 1986).
Putem spune că această trecere din poziţia „cititor de SF” în aceea de „fizician participant la Proiectului Manhatan” e un caz unic. Putem spune că dimensiunile proiectilului folosit de Jules Verne pe post de capsulă spaţială (DE LA PĂMÂNT LA LUNĂ, 1865) se apropie (suspect de mult!) de acelea ale capsulelor Apollo din motive de transport. Putem spune că scriitorul român Victor Anestin nu are o aşa notorietate încât romanul ÎN ANUL 4000 SAU O CĂLĂTORIE LA VENUS (1899) să conducă la proiectarea şi construirea primului motor ionic (Robert Goddard, 1906, respectiv 1916-1917). Dar ceea ce nu i se poate contesta artei SF este că operează ca o gimnastică a minţii – un exerciţiu care, „furându-te” pe aripile frumosului într-o lume diferită de cea înconjurătoare, te obligă să judeci altfel, „neliniar”, eliminând tendinţa spre fixitate funcţională şi dogmatism (adică împiedică „îmbătrânirea” minţii, cum spunea regretatul meu prieten şi coleg Barbu Chiţimia). Se zice că în unele instituţii de cercetare, lecturile SF apar pe lista sarcinilor de serviciu.
Trebuie înţeles că toate minunăţiile imaginate în operele SF (care au devenit mai apoi aparatul fotografic, fonograful, computerele, sateliţii, navele spaţiale etc.) nu implică, obligatoriu, doar fizică: descoperirile şi invenţiile acoperă, practic, întregul spectru al ştiinţelor (Asimov declara că a devenit biochimist datorită lecturilor SF din tinereţe); iar dacă SF-ul şi-a construit lumile pe baza ipotezelor născute din acest uriaş tezaur de cunoaştere – şi nu cred că a omis vreo disciplină –, atunci toate „anticipările” amintite mai sus pot fi doar simple coicidenţe? Evident, nu. De aceea se spune că extinderea acestui spectru al cunoaşterii – incluzând şi fizica – se datorează, în bună parte, SF-ului. Mulţimea imaginară a contactelor cu diferite specii extraterestre şi invaziile marţiene au dus la crearea ştiinţei interdisciplinare numită astrobiologie; aşa că, după cum astăzi există astrobiologi, curând vom avea şi nexialiştii lui A. E. Van Vogt (ODISEEA NAVEI SPACE BEAGLE, 1950).

5. Consideraţi dezvoltarea fizicii (newtoniene-eisteiniene) fundamentală pentru dezvoltarea SF-ului?

Incontestabil, tezaurul de cunoaştere aferent fizicii este, la rândul său, extrem de util autorului de opere SF. Hai să ne alegem câteva repere:
Lucian (sec. II d. Cr.) „rezolvă” problema deplasării de la Pământ la Lună cu ajutorul unei furtuni care îi înalţă corabia în slăvi. Daniel Defoe pare să fie creatorul primei nave spaţiale imaginare cât de cât serioase (CONSOLODATOR, 1705: structură tip catamaran, propulsie reactivă). În volumul O CĂLĂTORIE SPRE LUNĂ... (titlul e foarte lung), Joseph Atterlay utilizează ca mijloc de propulsie un metal pe care îl numeşte „lunarium” întrucât... este puternic atras de Lună (1827).
Aceste repere surprind un eşantion din evoluţia cunoaşterii în fizică: pe vremea autorilor amintiţi erau cunoscute legea lui Arhimede (sec. al III-lea î. Cr.), legile propulsiei reactive (Conrad Haas, 1556) şi, desigur, legea gravitaţiei (Isaac Newton, 1687). Este uşor de remarcat că, de la corabia luată de vânt la propulsia reactivă şi metalul numit „lunarium” e cale lungă. Fizica, săraca!
Dar, cum ziceam, SF-ul nu s-a limitat la fizică. Mary Shelley declara că ideea creării unui om artificial, animat cu ajutorul electricităţii, i-a fost inspirată de experimentele de stimulare electrică a preparatelor neuromusculare (FRANKENSTEIN, 1817). Edgar Allan Poe se documenta pe rupte într-o groază de domenii, ajungând la idei în principiu aplicabile, cum ar fi guvernarea dirijabilelor prin „căutări” de-a lungul verticalei (ascensiuni sau coborâri) până când aparatul intra într-un curent atmosferic favorabil (ŞTIRI SENZAŢIONALE PRIN EXPRES, VIA NORFOLK!, 1844). Ca să-şi verifice veridicitatea ideilor SF, scriitorii Romulus Bărbulescu şi George Anania întocmeau referate ştiinţifice pluridisciplinare, supuse, mai apoi, verdictului specialiştilor (pentru romanele DOANDO, 1969; FERMA OAMENILOR DE PIATRĂ, 1969; PARALELA-ENIGMĂ, 1973 ş.a.). Franck Herbert a devenit expert în genetică, „asezonând” romanul CIUMA ALBĂ (1982) cu adevărate miniconferinţe. Lista-i enormă.
Evident, documentarea ştiinţifică nu mai este o regulă de fier în zilele noastre şi de aceea „substanţa” SF a operelor (mai ales la noi) apare, frecvent, rarefiată. Explicaţia e simplă: fizica, odată cu întreaga ştiinţă, a înaintat mult prea repede în raport cu „viteza” autorilor de SF; aşa că aceia care n-au mai avut putere să ţină pasul s-au refugiat în fantastic, declarând că zilele SF-ului au apus. Îi compătimesc sincer: nu trebuie să ai toată ştiinţa la degetul mic pentru a realiza o operă SF de valoare; căci VALOAREA OPERELOR SF NU SE MĂSOARĂ IN NUMĂRUL DE INVENŢII ŞI DESCOPERIRI PE CARE LE-AU GENERAT. Desigur, SF-ul este, printre altele, o modalitate de a ne pregăti pentru viitor, însă nu poate fi redus la „prezicerea” lui. În plus, abordarea sus-pomenitului raport dintre Om şi Univers poate fi realizată şi în cadrul unor eseuri, de exemplu acelea scrise de C. Maximilian – dar să nu confundăm eseul cu SF-ul; iar propunerea unei ipoteze construite pe baza cunoştinţelor oferite de fizică şi de celelalte ştiinţe nu trebuie să transforme SF-ul într-un simplu act de popularizare a acestora. Aşa, ca într-o poezie de R. E. Daoud, ştiinţele despre Om şi Univers oferă acestui gen artistic particular principalul material de reflectare metaforică a lumii autorului şi a unui posibil destin al acestei lumi. (Iată un subiect pentru o altă discuţie prelungită!)

6. Care credeţi că sunt limitele dincolo de care, dacă ieşim din sfera ştiinţei, ne plasăm în sfera SF-ului? Putem vorbi de astfel de limite?

Cu siguranţă că, frunzărind ISTORIA COMICĂ A STATELOR ŞI IMPERIILOR DIN LUNĂ (roman scris de Cyrano de Bergerac cam între anii 1657-1662), un meşter ceasornicar din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea ar fi fost uluit de „cartea vorbitoare” descrisă în volum: un dispozitiv utilizat curent de populaţia lunară, format din mai multe roţi dinţate, cadrane şi ace. Dispozitivul era un precursor imaginar al gramofonului-patefonului-magnetofonului etc.; pentru că, odată „setat” prin deplasarea acelor pe cadrane, o voce limpede începea să depene povestea aleasă. Evident, dacă meşterul îşi cunoştea meseria, nu s-ar fi pus la mintea autorului, încercând să „reconstituie” un asemenea aparat: mijloacele vremii erau insuficiente pentru construirea unui generator de ton apt să sintetizeze sunetele vorbirii umane. Prin urmare, un asemenea meşter putea să vadă „marginile” ştiinţei sale, dincolo de care începe imaginarul.
Între anumite limite, cred că şi noi putem atinge această performanţă a dreptei măsuri, cu atât mai mult cu cât suntem ceva mai „pregătiţi pentru viitor” decât ipoteticul ceasornicar de mai sus. Aceste limite coincid cu limitele cunoaşterii domeniului abordat. Aveam 9 sau 10 ani când, împreună cu un prieten, am încercat să construim un avion mare din scânduri, apt să ne poarte pe amândoi. Testele (...) ne-au demonstrat că stăteam cam subţirel cu ştiinţa: noţiunea de greutate specifică ne era complet necunoscută. SF-ul e tentant, căci unii dintre hoţii ăştia de autori ştiu să sucească pâna şi minţile unui adult, darămite pe-ale unui copil! Totuşi, trebuie să recunosc faptul că, spre deosebire de ceasornicarul imaginat mai sus, „ştiinţa” noastră era pe-atunci un SF de cea mai joasă speţă! M-am simţit consolat, însă, când, ani mai târziu, am văzut la „camera ascunsă” cum doi bărbaţi cu suflete de samariteni încercau din răsputeri să-l ajute pe un al treilea să decoleze, fără să priceapă că scândurile fixate de braţele acestuia (angajat în echipa de filmare) nu l-ar fi ridicat în aer în vecii vecilor. Era o aventură în afara teritoriului cunoaşterii celor doi: niciunul dintre ei nu văzuse aievea un om decolând şi zburând cu ajutorul a două scânduri; însă au fost tentaţi să încerce.
...Limita dintre ştiinţă şi SF?
După cum se ştie, la limita dintre ştiinţă şi SF e plasată „banda” cercetătorilor. De aceea îmi place să afirm că activitatea de cercetare este, practic, SF aplicat. Cercetătorii alcătuiesc o lume pitorească, aşa cum presupun că aţi văzut pe Discovery. Ei sunt „cascadorii” ştiinţei; căci, riscând „să-şi rupă gâtul”, aceştia trebuie să aibă curajul să iasă în afara teritoriului civilizat al cunoaşterii, adică dincolo de frontiera legilor ştiinţei, aventurându-se în ţinutul unde pot vâna ipoteze: un teritoriu obscur, vast şi sălbatic, unde legea e mai subţire decât raza unui termexplozor, adică – aţi ghicit? – în plin SF. Acolo, în penumbra teoriilor şi-n întunericul necunoscutului, îi pot întâlni pe ceilalţi vânători de ipoteze, locuitorii de drept ai acestor meleaguri obscure: autorii de artă SF bântuind, îngânduraţi, întinderile. Cercetătorii îi pot recunoaşte pe aceia care vin, când şi când, în teritoriul civilizat al ştiinţelor, pentru a-şi procura „arme” şi „muniţie” de calitate.
Se întrevede, astfel, un punct din care putem privi limita dintre ştiinţă şi SF: ea poate reprezenta spaţiul dintre un cercetător şi un „sefist” atunci când stau de vorbă.
Ce îi deosebeşte pe cercetători de „sefişti”, dând la o parte faptul că primii fac ştiinţă, iar ultimii fac artă? Aproape nimic, deoarece acolo, pe întinderile neprimitoare din afara legilor cunoscute, ei sunt egali în faţa neştiutului, şi cărările unora merg paralel, se intersectează şi se suprapun cu ale celorlalţi.
Poate există deosebiri care ne scapă?
Haideţi să presupunem că avem de teraformat două planete: Marte şi Venus. Poate că unii vor spune: „Prefer Marte. Venus a fost deja teraformată – oare nu se găsea acolo colonia pentru care cei de pe Lună au intrat în conflict cu cei de pe Soare, cum spunea Lucian în Vera Historia?” Alţii vor opina: „Venus? O sursă excelentă de gaz carbonic.” În sfârşit, vor fi şi alţii care vor spune: „Desigur, Marte. Sunteţi nebuni să plecaţi pe Venus! Nu ştiţi că acolo temperatura la sol e de 460 de grade!?” 
„Nu mergem acolo şi nu trebuie teraformată, ci doar exploatată cu maşini potrivite. Hai să le proiectăm. Iar voi, ceilalţi, plecaţi pe Marte!”
„Ce să faci cu gazul carbonic??”
„Hidrocarburi, colega. Hidrocarburi. Sinteză. Dar nu pentru hârburile alea cu patru roţi.”
„V-aţi gândit la costuri?” 
Aşa putem identifica, indirect, trei moduri de interacţiune cu Neştiutul.
Cred că, indiferent de ocupaţie, cercetători, „sefişti” sau oameni obişnuiţi, cu toţii avem propriile limite în a separa ştiinţa de SF, limite stabilite de cantitatea de informaţie disponibilă, pusă în balanţa unui anumit simţ al măsurii, format şi educat de experienţa personală. E simţul care impune, de fapt, acel „timbru” comportamental specific – naiv, ponderat, cutezător sau inconştient. El exprimă limitele strict proprii persoanei, stabilind – ca în exemplele cu ceasornicarul, avionul de lemn, cei doi „samariteni” şi Venus – limita dintre ceea ce ni se pare verosimil sau neverosimil.
Dar, dacă gradul de verosimil propriu ipotezei cercetătorului trebuie să fie cât mai mare, verosimilitatea lumii imaginate în opera SF nu-i un criteriu obligatoriu; este, mai degrabă, un element artistic facultativ. Aşa că, dacă bunul Cyrano ţine morţiş să ne plimbe pe Lună, şi dacă suntem curioşi să vedem ce n-am văzut, bine!, fie şi cu flacoanele de parfum înşirate de-a lungul brâului! Engage!!
 

7. Ce reprezintă pentru dumneavoastră „Inteligent Design” şi cum aţi putea interpreta disputa creaţionism-evoluţionism? Pot convieţui în mintea noastră cele două?

Iar încep cu a doua întrebare, şi, la rândul meu, întreb, convertind în limbaj academic două proverbe neoşe: 1) poţi naviga stând simultan în două ambarcaţiuni tip luntre?, şi 2) poţi accede la un loc în Paradis după acceptarea unui act de sodomizare? Întrebări retorice. Totuşi, unii reuşesc, dovadă fiind demolare unei povestiri chiar de către persoana care o premiase anterior! E momentul să amintesc de schizofrenie, de fizicieni – şi să răspund la întrebare.
Denumirea de „schizo-frenie” (Eugen Bleuer, 1911) este un cuvânt compus inspirat ce subliniază aspectul definitoriu al bolii: acela de „scindare a minţii”. Mai exact, cum spunea Arghezi: „sunt în mine nişte doi”... (Atenţie! A nu se cunfunda cu dubla personalitate!) În dicţionarele medicale se afirmă că schizofrenia reprezintă o categorie de tulburări afective severe, dintre care ambivalenţa afectivă nu e chiar cea mai de pe urmă – când bolnavul iubeşte şi, în acelaşi timp, urăşte una şi aceiaşi persoană. Printre manifestările schizofreniei mai apar, de asemenea, răstălmăcirea realităţii şi, uneori, iluzii şi halucinaţii, cu modificări de dispoziţie şi comportament. 
Ce-i cu fizicienii? În fapt, fizica cuantică se zbate într-o criză de zile mari. Pentru că, de aproape un secol încoace, rezultatele experimentelor i-au obligat pe toţi fizicienii să admită că materia care ne alcătuieşte şi ne înconjoară se manifestă sub formă de corpuscul şi, în acelaşi timp, sub formă de undă. „Ambivalenţă afectivă”? Pot fi învinuiţi fizicienii de schizofrenie? Diagnosticul e clar: sunt sănătoşi cu toţii – cel puţin, din punct de vedere clinic.
 Diferenţa dintre corpuscul şi undă pare să semene cu diferenţa dintre caracterul natural (evoluţionism) şi caracterul supranatural (creaţionism) al originii obiectelor şi fenomenelor lumii – însă numai la prima vedere; pentru că, întrucât anumite experimente relevă caracterul corpuscular al obiectului studiat, iar alte experimente trădează caracterul ondulator al aceluiaşi obiect, rezultă că materia nu este nici „doar” undă, nici „doar” corpuscul. Pentru a rezolva această dualitate contradictorie trebuie să admitem că materia reprezintă un „ceva” mult mai complicat, din care noi, oamenii, observăm doar cele două comportamente amintite. Deocamdată, este sigur că obiectele materiale îşi relevă acest aspect dual într-un mod cu atât mai evident cu cât sunt mai mici. De exemplu, o particulă elementară se comportă, cumva, ca o monedă care, prin firea lucrurilor, nu îţi poate arăta simultan ambele feţe nici dacă o învârteşti: succesiunea rapidă „pajură”-„cap” nu îţi dă posibilitatea să vezi altceva decât o imagine vagă a celor două feţe suprapuse (o stare pe care fizicienii ar compara-o cu starea de superpoziţie); iar dacă îi opreşti rotirea (interacţionezi cu moneda), atunci, dintr-o sferă neclară, ea devine un disc inscripţionat: ori „10 BANI”, ori „ROMANIA 2007” (starea de coerenţă: poţi citi o inscripţie sau alta), în funcţie de faţa pe care a căzut moneda – pentru că nu îi poţi vedea ambele feţe în acelaşi timp.
Desigur, exemplul cu moneda este un model didactic. Totuşi, pentru a ne explica de ce o „particulă elementară” (cât de „particulă”?, şi cât de „elementară”?) îşi „despică” perechile de stări cuantice componente („pajură” sau „cap”) în momentul interacţiunii cu alt sistem (de pildă, o reţea de difracţie), fizicienii au recurs la modelul rotirii: ei au hotărât să considere că o componentă se roteşte spre dreapta, cealaltă spre stânga – cum sunt stările cuantice numite spin de dreapta şi spin de stânga. Aşa-i că nu prea înţelegem ce se întâmplă cu „particulele elementare”? Iată una dintre „fisurile” cunoaşterii ştiinţifice! Ea ne îndeamnă să ne pocăim şi, cu moneda pe nas, privindu-i cruciş ambele feţe în acelaşi timp, să ne întoarcem la cele sfinte.
De fapt, ce este „Inteligent Design”-ului? 
(„Creaţionism inteligent” - sună ca naiba!)
Să ne amintim: totul a plecat de la un proces din 1987, care părea imaginea în oglindă a celebrului „proces al maimuţelor” din 1925 (ambele în SUA). Mai exact, în 1925, profesorul de biologie John Scopes a fost judecat pentru că, predând elevilor săi evoluţionisul, sfidase poziţia oficială; iar în 1987 s-a desfăşurat procesul Edwards contra Aguillard, de astă dată motivul fiind predarea creaţionismului – căci, între timp, se schimbase poziţia oficială... Atunci s-a născut şi termenul cu care a fost botezată noua „teorie” – „inteligent design”. Restul e rutină: alte procese, proteste, scandaluri...
Speculând varii incertitudini din domeniul mai multor ştiinţe (aţi ghicit: inclusiv din fizica cuantică), adepţii creaţiei divine ajung să nege o sumă de date şi fapte ştiinţifice care au trecut cu succes proba timpului.
Astfel, „teoria” în cauză afirmă, printre altele, că dezvoltarea vieţii nu poate fi explicată doar prin evoluţie (de ce „doar”?); şi că, la aşa design, mâna călăuzitoare a unei forţe inteligente trebuie să fi lucrat; iar în privinţa evoluţiei prin selecţie naturală la nivel molecular, unul dintre susţinătorii „dizainului inteligent”, profesorul de biochimie Michael Beche, afirmă că „Acesta este aspectul cel mai slab al teoriei lui Darwin”. E culmea! („Răstălmăcire a realităţii”?) 
Prin urmare, acest „creştinism luminat” în stilul „alba-neagra” (alb şi negru în acelaşi timp!) e o „teorie” care încearcă să salveze ce se mai poate salva din grota ancestrală: spaima de Necunoscut, care blochezeă drumul spre Cunoaştere. Eu aşa o interpretez. 
 
Iată de ce: 
Onoratul domn profesor Beche (onorat să fii de păcate!) uită că Darwin putea să „vadă” evoluţia moleculară numai privind rezultatul macroscopic al acestei evoluţii: indivizii duiumului de specii studiate de-a lungul anilor. Agerimea de a observa legitatea succesiunii treptelor evoluţiei speciilor, parcă dispuse într-un tabel periodic, cu sesizarea golurilor (a „verigilor lipsă”), după cum bine observa profesorul Corneliu Grumezea, asta nu-i pot ierta lui Darwin „dino-zainerii” – Beche şi celorlalţi asemenea lui care, bag seama, nu au puterea să înfrunte viaţa fără a simţi aproape, eventual deasupra capului, blând-protectorul ciomag divin. Este reflexul incapacităţii minţilor acestor personaje de a pătrunde acolo unde minţi precum aceea a lui Charles Darwin se plimbă ca la ele acasă. Întrucât nu-i poţi cere omului ceea ce nu are, le reamintim acestor domni că biochimia şi biologia moleculară nu existau în 1859, anul publicării teoriei evoluţioniste (Originea speciilor, de Charles Darwin). În acest an abia se stabilise tetravalenţa atomului de carbon din combinaţiile organice (Archibald Scott Couper, în Scoţia, şi Friedrich August Kekulé von Stradonitz, în Germania). Altfel zis, în epocă mai existau chimişti care, atunci când scriau o formulă structurală, figurau legăturile dintre atomi sub forma unor cârlige – informaţia circula mai greu pe-atunci.
Totodată, Darwin nu avea cum să cunoască legile eredităţii (Gregor Mendel, 1866), nu auzise de cromozomi (Thomas Hunt Morgan, 1910), nu studiase Teoria sistemelor (Ludwig von Bertalanffy, 1968 – după trei decenii de lucru), nu avea cum să afle de Teoria informaţiei (Claude Elwood Shannon, 1948) şi habar n-avea de structura ADN (James Watson şi Francis Crick, 1953) ori de sistemele disipative (Ilya Prigogine, 1971); însă victoriile cunoaşterii amintite mai sus nu au contrazis darwinismul – dimpotrivă: după moartea creatorului ei, teoria evoluţionistă şi-a îmbogăţit conţinutul în mod continuu chiar pe seama legilor eredităţii, a teoriei sistemelor, a stabilirii structurii ADN etc.!
Ei, da, teoria lui Darwin nu poate explica ceea ce dumneata, domnule profesor Beche, nu vezi nici după 150 de ani de ştiinţă, cu toţi „dizainerii” dumitale! Iar ce nu ştia Darwin şi am aflat noi ar trebui să ştiţi şi voi, „luminaţii” bing-bangului divin. Aşa că vă reamintesc, dacă aţi uitat, că amintita criză din fizica cuantică nu e dovada proiectului divin, ci o perioadă firească şi vremelnică, aşa cum au mai fost..Şi vă mai amintesc de faptul că toate sistemele biologice, de la mare la mic, sunt sisteme neliniare, iar sistemele neliniare manifestă instabilitate remaniativă paralel cu metastabilitatea conservatoare – altfel zis, e vorba de un continuu echilibru dinamic (recitiţi principiul formulat de Ludwig Boltzmann în 1876!), iar asta înseamnă adaptabilitate, deci evoluţie, inclusiv moleculară, onorabililor! Darwin a lucrat empiric, intuitiv, băbeşte, ziceţi-i cum vreţi – dar a făcut o extrapolare corectă! Iar evoluţia continuă sub nasul vostru! Măcar azi, dragi „dizaineri”, mai deschideţi un ziar, două, şi redeveniţi contemporanii noştri! Poate aşa îi veţi aduceţi în prezent şi pe aceea care, utilizând limba română, se bucură prematur pe „net” de noul fâs ce vrea să spulbere evoluţionismul, şi asta în vreme ce majoritatea celorlalte site-uri exprimă poziţii revoltate!
Da, acum simt nevoia să înjur. Spuneţi şi voi, oameni buni, cum să nu-ţi vină iarăşi în minte episodul cu savantul care, în acel ianuarie 1990, devenise peste noapte apostol?!
Na, că m-au înfuriat... („Modificări de dispoziţie şi de comportament”...)
...Mai bine să ne imaginăm iarăşi grota străbună, cu aceiaşi doi domni drapaţi în piei zdrenţuite şi tolăniţi la foc; şi „religiosul” – cel care urma să ajungă papă, cum ziceam – îi spune „sefistului”: „Auzi, da' tu chiar crezi că tehnologu' a aprins focu' ăsta?”, iar celălalt: „Normal!, doar l-ai văzut şi tu!”, „Inexact!”, „Adică?”; iar viitorul papă se ridică în picioare şi, scărpinându-se cu semeţie la dindărăt, îşi lămureşte interlocutorul: „Bă! Toată noaptea m-am rugat la Tehnologu' ăl' Mare (ăl' cu fulgeru', ştii); şi i-am zis: mai lasă mata o lecuţă de putere în pietrele alea, să facă şi amărâtu' ăla focu', că-i grea staja la vatră, ploile sunt rare, suntem ca vai de noi şi oi fi şi mata ocupat...”; iar mai târziu, cam prin zilele noastre, „religiosul” a oferit omenirii, spre veşnică iluminare, „dizainu' inteligent”!
Ei? Cum sună acum împăcarea „creaţiei inteligente” cu evoluţionismul? Oare e aşa greu de înţeles că o asemenea „împăcare” înseamnă, de fapt, dispariţia ideii de natural şi întoarcerea la supranatural – adică începutul unui nou „ev mediu”?
„Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona”, spunea Einstein. Bun. Hai să vedem ce mai ştiu ei şi ce mai ştim noi. Dar, mai bine, data viitoare.




Interviu solicitat de Radu-Vasile CHIALDA, de la Clubul QUASAR (Iaşi), cu prilejul Colocviului de fantastic, SF şi avangardă (Iaşi, 5-7 iunie 2009).
Cred că începusem să dau răspuns la cea de-a doua întrebare, când... s-au epuizat bateriile reportofonului. Aşa că a rămas ca întrebările să-mi fie trimise prin e-mail, şi atât mi-a trebuit: acasă, în mijlocul surselor de informare, am procedat la o analiză ceva mai amănunţită, însoţită de exemplificări abundente. Mi-a luat aproape cinci zile.

Morala: nu-l lăsaţi pe Ovidiu PETCU în bibliotecă, pentru că iar se apucă de analize amănunţite!