In lectura Nik Sava, "La Răscruce", "Heinlein"

fragment din "La Răscruce"

prima parte:

Tomlyn de Devereaux, fiul celui de-al doilea conte de Devereaux, mergea grăbit pe vechiul drum roman spre Răscruce. Fata, Janet parcă, îl ţinuse de vorbă mai mult decât ar fi dorit. Soarele era acoperit cu nori plumburii şi, neobişnuit pentru un sfârşit de septembrie, începuse să fulguiască. Trebuia să se grăbească; în seara asta avea întâlnire cu Maegan! Stranie femeie. Părea să locuiască prin împrejurimi – dar el cunoştea bine toate fetele cale de două poşte în jurul satului. Apărea când şi când şi dacă o întreba unde locuieşte, zâmbea misterios. Încercase odată să îi fure un sărut, dar ea se ferise cu agerime, chiar dacă râsese şăgalnic. Nu erau multe fete care să îi fi refuzat îmbrăţişarea.
După-amiaza târzie se aduna deasupra Pădurii. Fluturii albi ce cădeau din cerul mohorât îi închideau zarea; unii se topeau pe faţa lui încinsă. Pereţii leproşi ai caselor din Sat lepădau solzi din tencuială. Oamenii aprinseseră opaiţe în dosul băşicilor de porc ce acopereau geamlâcurile; luminile lor de-un galben bolnăvicios îi aminteau ochii de lupi flămânzi, când ieşeau din Pădure în lungile nopţi de iarnă. Atunci, ca şi acum, nici un sătean nu-şi părăsea cocioaba sau crâşma mirosind a bere. Edificiul, la marginea drumului, semăna cu o grămadă de bolovani şi părea, în lumina mov, că se ia la trântă cu Pădurea pornită la atac împotriva Satului... Bunicii i-a fost întotdeauna teamă să vorbească despr Edificiu şi Pădure şi, de câte ori el amintea de ele, aprindea candela, tremurând de frică. (...)

(...) Tomlyn puse o monedă în palma întinsă a fetei, după care luă la întâmplare un obiect din cele etalate pe o bucată de catifea de un albastru închis. Era rotund, din metal strălucitor, poate argint, cu câteva flori rotindu-se cu diferite viteze în interiorul lui. Nu văzuse niciodată aşa ceva. Maegan se prefăcu a muşca din ban, deşi nu era din aur, ci o monedă simplă, din argint.
- Şi sărutul? insistă tânărul.
- Chiar vrei? îl privi fata de dată asta cu seriozitate. Nu ştii la ce te prinzi. O faci de bunăvoie?
- Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de mult, zise Tomlyn şi vântul căzu în noroi. Lângă el, Bunica şoptea tristă, clătinând din cap: „Le place să se joace, băiete. Roagă-te ca cel Bun să-ţi stea alături!” Dar Tomlyn nu o băgă în seamă, ocolind tejgheaua.
Fata îl aşteptă, ridică faţa şi îi oferi buzele pline, pârguite. Timpul păru să se oprească. (...)

a doua parte:

Tomlyn scutură din cap, încercând să-şi limpezească mintea. Oare sărutul fetei să fie atât de ameţitor? Privi în jur, uimit. Târgul dispăruse, ca şi Răscrucea, Fântâna, ba chiar şi cerul înnorat. Dispăruse şi Maegan. „Unde naiba sunt?” se miră, privind în jur. Se afla, se pare, într-o grădină, sau poate o poiană. Erau multe flori şi aerul era proaspăt, înmiresmat, ca după ploaie. Era cald, soare – deşi un fel de ceaţă trandafirie ascundea zările, ba chiar tot ce se afla la o depărtare de o sută de paşi. În spatele lor bănuia nişte forme masive, poate copaci... Nu vedea soarele, dar îi simţea căldura venind din spatele ceţii trandafirii.
- Îi poţi spune Edificiu, dacă vrei, auzi Tom o voce în spatele lui. Dar nu este.
- Ce nu este? întrebă din nou Tom, răsucindu-se pe călcâie. Bărbatul nu era prea înalt, dar era puternic – îi semăna mult, de fapt -, îmbrăcat într-o tunică lungă, sinilie. Semăna cu bunicul lui, numai că avea părul de un alb strălucitor, nu blond. Nu îi putea vedea faţa umbrită. Degaja forţă, aşa cum o întâlnise doar în prezenţa Cuceritorului, înainte ca acesta să moară. Era încă un copil, dar nu uitase acea întâlnire. (...)

(...) - Ce intenţionează Maegan să facă din mine?
- Să te pună în Fântână. Femelele vor putea să te vadă, dar tu nu vei şti.
- E vreo cale să scap de această soartă?
- Poate... Sufletul tău va încerca să te ajute. Va depinde de un alt Uman, dar da, soarta ta se poate schimba.
- De ce îmi spui toate astea?
- Pentru că ai potenţial. Umanii au potenţial. Dacă totul va merge bine, EU Luminati voi fi mai numeros, poate până la dispariţia Raptor. Fiecare Suflet are posibilitatea de a deveni Luminati, de a atinge Nirvana, cum ziceţi voi. Şi când voi fi numai Luminati, „Împărăţia” va veni. Nu va mai fi posibilitate de existenţă pentru Raptor. Atunci, noul Om, simbioza Human-Luminati, va putea face simbioza cu Gaea. Apoi, cu întreg Universul. Nici nu ştii câtă forţă este în sentimentele bune. Ele sunt Ambrozie!
- Nu te temi că voi povesti vreodată oamenilor despre această discuţie?
- EU nu simt teamă, hahaha! Şi cine te va crede? O poveste nouă, un nou mit, o nouă superstiţie... Desigur, EU te pot face oricând să uiţi.
Faţa lui Oberon era acum în plină lumină. Era faţa lui Tomlyn. (...)

a treia parte:

(...) Tomlyn se trezi la Răscruce. Din nou. Recunoştea crucea înaltă, cu volute din piatră. Şi Fântâna, într-o margine. Să fi visat? Dar iarmarocul dispăruse, la fel Maegan. În schimb, o fată aproape necunoscută îl strângea cu putere în braţe, plângând, râzând... Janet?
- Janet?
- Oh, am ştiut, am ştiut! Doar dacă mă luai cu tine îţi dădeam drumul. Şi a fost atât de greu! Simţeam cum arde carnea pe mine...
Îi dădu drumul, făcu un pas înapoi şi se privi cu atenţie în jos, de-a lungul pieptului, netezind veşmântul simplu, din in albit.
- Nu mai doare, constată ea uimită. Mi se părea că ai devenit o bucată de fier înroşit... Mi se părea că se ridică fum din bluză şi îmi amintesc că am ţipat de durere – dar nu îţi dădeam drumul. Nimic nu m-ar fi făcut să îţi dau drumul! (...)

(...) „Da”, gândi Tomlyn privind-o cu drag pe Janet. „Iubind. Crezând în Iisus şi în Împărăţie. Bucurându-mă de frumos, de prieteni, de copiii pe care îi voi avea... Iubind această lume, pe care Domnul ne-a dat-o.”
„Vezi, de aceea EU nu plec de aici, deşi cred că ne vor aştepta zile grele. Poate de aceea am plecat şi din celălalt loc. Vine timpul când tragi o linie şi spui: până aici! Gata! Nici un pas înapoi! Asta am învăţat-o de la voi, de la adamiţii umani. Linia Mea este aici, pe Terra. Ştiu că, împreună, vom putea aduce Împărăţia între noi aici, pe pământ! Lumea Noastră”
Tomlyn nu trebui să întrebe. Ştia că Lumea Noastră nu avea să fie a lor, după cum nu va fi nici a oamenilor. Va fi Împărăţia Omului! În schimb, întrebă:
„Acum mă vei face să uit?”
„Doar dacă vrei. Putem trăi cu amintirile noastre, ne fac mai buni, mai întregi. Vrei ca Janet să uite cum te-a cucerit? Vrei să uiţi de ce o iubeşti?”
Tomlyn nu mai răspunse. Ştia că Duhul lui ştie răspunsul.

clik aici pentru a citi textul integral, pe pagina de blog a lui Nick Sava